Şcolar la sat, azi,
Peisaj de vis, undeva în Dobrogea. Redescopăr aceleaşi sate pierdute, case specifice, mai puţin arătoase, drumuri bune, dar vechi, pline de praf, culturi neaşteptat de sănătoase, dar fără oameni. Din colţul de drum văd cum prin faţă-mi trec, arar, şiruri de şalupe trase pe uscat. E un spectacol ireal, singurul demn de luat în seamă , priveliştea navelor ce plutesc pe pământ fiind specială. Bucureştenii se duc spre Deltă, la pescuit sau agrement, localnicii neavând acum astfel de posibilităţi. De fapt, neavând posibilităţi de supravieţuire prin pescuit. E o dimineaţă de iunie, ca atâtea altele din viaţa noastră şi a lor, călduţă, cu un soare aiuritor la acea oră matinală, când nu realizezi ce te deranjează mai mult. Lipsa oamenilor, abundenţa vietăţilor, praful, căldura, mahmureala sau toate la un loc. Caut un punct reper, dar încă n-am pe cine să întreb. În mod normal, ar trebui să fie o sărbătoare, laică, de data asta. Cei mici ar trebui să zburde, fără griji pe uliţele prăfuite. Doar e ziua lor. Dar, ori încă dorm, ori sunt prin gospodărie, trebăluind. Mă simt ca la anul 1000, după ce cu două săptămâni în urmă văzusem cum şcoala rămasă în picioare, cu multe săli, găzduia toţi acei elevi ai ei într-o singură clasă! Mă întreb cum ajung oamenii aceştia la oraş, pentru o urgenţă medicală? Pe vremuri exista o “rată”, trecătoare de câteva ori pe zi, ce-i drept, dar exista. Azi, “ia-mă nene” se poate termina prost sau tragic. Iar de găsit te găsesc în pustietăţile astea cândva sau niciodată. E drept, unii mai au şi telefoane, din alea mobile, dar prin ele este anunţată nevoia, nu vine şi ajutorul. De Kendama, interzis prin şcoli pe aici nu s-a auzit. La vârsta când băieţii ar trebui să se uite după fete, ca o lege a firii, la oraş, aceştia îşi arată (ne)priceperea prin fixarea unei bile de lemn într-un ţăruş sau pe o scobitură. Nu înainte de a se lovi, de mai multe ori şi involuntar, fireşte, mai întâi în cap. La sat însă, bine ar fi dacă aceşti copii ar avea măcar câteva cărţi de poveşti, că tot vine vacanţa! Nu au şi atunci, singura lor alinare rămâne natura, cu dereaua aia mocirlită, cu dealurile, cu stuful, cu ţânţarii, dar şi cu căldura înăbuşitoare. Adică cu un vis. Unul trist, fără de scăpare prea curând din el, dar şi fără o perspectivă de realizare. Unde să plece sau pentru ce sau, de ce să rămână? Poetule, câtă dreptate aveai!
Dacă viața e așa cum e, nici educația nu e prea ușoară. Cu o aplecare a autorității statului spre o cauză mai bună, teoretic, acești copii au aceleași sanșa la educație ca și cei de la oraș. Toeretic, practic, lucrurile stau, dintr-un anume punct de vedere chiar mai rău.Nici pentru unii, nici pentru alții, educația rutieră, respectiv primul ajutor nu sunt materii incluse în programa școlară, adică politică de stat! O fi bine, în condițiile în care nevoie au și unii, și alții, iar complexitatea vieții de astăyi este infinit mai mare decât în trecut. Pe fondul încercării de redresare a situației, asociația noastră și-a extins de peste un deceniu preocupările spre sate și comune. Acolo a reușit să găsească înțelegerea neceară pentru a face ceva mai mult pentru educația acestor elevi. Comunele Crucea, Horia, Saraiu, spre exemplu, beneficiază de ani buni de pregătirea pe care noi o facem elevilor și cadrelor didactice. Iar roadele se văd, de la an la an.
